Am iesit mirosind clorul manjit pe podeaua mozaicata in bucati nedefinite de marmura, ne-am infiintat pe trotuar, am evitat unul din acele cadavre ruginite scartaind pe placi mortuare, hidoasele tramvaie ale Bucurestiului ce si acum ma inspaimanta, am trecut strada si ne-am adapostit de larma unui oras al carui singur sunet real este urletul in culoarul claustrofob.
Atingeam acel punct rosu ranit in colturi de patru rotite negricioase cu pasiunea demna erotismului, miscam incet in aer masina accelerand pe pasarele invizibile in timp ce liftul frana si declicul usii ii anunta sosirea.
Undeva intre etajul 4 si 5, admirandu-mi bijuteria nou dobandita, toracele de tinichea al masinii s-a dezlipit si rotitele impreuna cu un mic motoras format dintr-un arc in tensiune s-au prabusit pe podeaua de lemn a ascensorului.
Am ajuns la etajul 8 plangand in hohote, asteptand cu bucatile de fier decedate o inviere . Ma uitam fix in pumnul ce priveghea jucaria. Nimic nu s-a miscat. Invierea a intarziat la infinit iar masinii i-au luat locul mantuitori LEGO, puzzle-uri ori jocuri de carti.