Ce m-a nedumerit la inceput a fost faptul ca nimeni nu stia de unde poti sa iei trenul asa ca a trebuit sa caut prin tot aeroportul hartiile imprimate marunt care indicau casa de bilete unde m-a intampinat o CFR-ista la menopauza cu ospitalitatea apropiata conditiilor meteo de la Polul Nord. Dupa ce-ti vinde biletul, sa nu te gandesti sa o intrebi cum procedezi pentru ca se uita acra la tine, cu superioritatea lui Einstein in fata unui retardat si arata plictisita directia din care vine autobuzul care te transfera la tren.
Autobuzul prevesteste de cum trage in statie ca drumul va fi dur. Plin de noroi, acesta promite experiente ce-ti pot dizloca umeri, solduri, membre. Drumul spre statia de tren este cumplit trecand printr-un satuc sordid cu ulite neasfaltate. La un colt de strada unde autobuzul ar trebui sa faca stanga (dar nu poate din cauza unui gard), soferul smuceste dur dihania spre dreapta, intra pe o alta ulita si merge pana intr-un loc unde da de camp unde intoarce spre directia potrivita.
Dupa 10 minute de hatanaturi periculoase ce ma fac sa ma gandesc daca mai am numarul unui ortoped cu care m-am intalnit cu multi ani in urma, autobuzul rage puhav iesit dintre noroaie si opreste langa linia de tren. Pe drum a inceput sa picure asa ca eu impreuna cu toti pasagerii am mers spre peron in speranta unui acoperis. Ajunsi sus oftam toti vazand ca intre noi si ploaia care cadea din ce in ce mai tare nu se afla nimic. Intr-un colt al peronului trona o toaleta albastra ce duhnea intepator a Romania.
Alte 10 minute si o Sageata vine ardeleneste din directia Bucurestiului. Suntem cu totii uzi, tristi. Pana la Bucuresti, drumul a mai tinut 40 de minute, mergand incet, tipic CFR-ului.
Ai un umor deosebit, foarte sugestiv...:)
Am savurat povestirea ta
P.S. Astept si altele